Prezent (decembrie 2012)

Cerul plângea cu lacrimi de gheaţă deasupra noastră… dar tu nu iţi aminteşti, fiindcă nu erai acolo…  

 Rămăsesem doar eu îngheţată, câmpul de maci, uscat, ars… cenuşiu se împestriţa acum cu fulgi proaspeţi de nea. Conştientul şi subconştientul amorţeau anesteziaţi de fluturii care cândva roşii acum se înnălbiseră de pasiune şi îşi deschiseseră aripile într-un zbor disperat, se zdrobeau de cenuşă şi de amintirile demult arse. “Mă răneşti… te rog… te rog pleacă” şopteam prăbuşindu-mă în genunchi de durere. Cu privirea hipnotizată de agonie încercam să privesc cerul, dar negura din jurul pupilei nu-mi dădea voie să desluşesc nimic.

Brusc trupul s-a prăvălit necontrolat pe pământul rece. O altă umbră îmi părăseşte lumea, dar nu purificată prin foc, ci prin gheaţă. Doare atât de tare încât nu mai simt. Sufletul, sfâşiind fâşiile deja sfâşiate, îmi stoarce lacrimi fierbinţi şi acide dintre gene, mi le prelinge până pe cenuşă unde topesc pojghiţa de zăpadă. Răsuflarea se întretaie, glasul se stinge, lacrimile curg şiroaie, tot mai multe, tot mai… amare. Aud zgomot de paşi lângă mine; “Nimeni” s-a întors şi îmi ţine tăcut companie. Mă priveşte cum adun disperarea şi o eliberez prin simple gesturi, o izgonesc prin răsuflări, o scurg prin lacrimi, o topesc prin candoare. Dacă aş avea o oglindă, te-aş oglindi pe tine în ea să îţi vezi urâţenia sufletului şi a minţii, să îţi vezi greşelile aşa cum le văd eu, să vezi prin prisma inimii mele pe care ai rănit-o de multe ori, însă ea a fost blândă şi a vrut să uite, a vrut să te ajute să vezi ce înseamnă blândeţea, ce înseamnă de fapt iubirea şi a trecut astfel peste micile greşeli care altfel i-au provocat şi ei leziuni interne. Dar ea, inocenta, s-a dăruit degeaba, a îndurat degeaba, a încercat degeaba. Tu ai crezut că ai iubit-o aşa cum este, ai crezut că nu vrei să o schimbi, dar exact asta încercai, să o otrăveşti cu ura ta, să o orbeşti de păcate şi să o ţii în mâinile tale îmbibate cu venin. Nu te voi lăsa să o pângăreşti, să o influenţezi până în adâncuri, deşi ea ţi-a vrut binele… se pare că tu însuţi îţi vrei răul. 

Vreau să se termine totul o dată... să pot să mă liniştesc şi să-mi pot reconsturi raiul. După venirea ta, acesta s-a prăbuşit în întuneric şi anxietate. Ai trezit în mine frici demult adormite, ai readus amintiri cu greu uitate, ai dezechilibrat şi mai mult dezechilibrul meu interior. Ai pătruns în lumea mea ca un taifun şi ai măturat totul în cale. Poate ar fi drept să îţi mulţumesc că ai redeschis cazuri date uitării, pe care acum sunt obligată să le rezolv, ar fi drept să îţi mulţumesc că mi-ai învăţat cordul sentimente pe care înainte nu le trăise, ar fi drept să îţi mulţumesc pentru încrederea în mine pe care mi-ai oferit-o. Nu ai fost complet nociv. Ai fost doar... tu. Eşti unic prin felul tău de a fi, dar unic nu înseamnă întotdeauna mai bun. Te rog, doar pleacă şi lasă-mă să îmi revin. Pot trăi şi fără tine în preajma mea aşa cum am facut-o şi până acum. Te rog... nu mă mai răni, nu te mai răni, fiindcă te autodistrugi, iar eu nu vreau să asist la sinuciderea ta inconştientă. Am făcut tot ce am putut cu riscul de a mă autodistruge la rândul meu... şi aş fi fost fericită dacă mi-ai fi acceptat ajutorul, dar a fost degeaba. Rănile scrijelite acum se adaugă altora recente şi mă chinuie, mă torturează, mă blestemă să plâng la mormânt străin când singură îmi sap groapa. Mă simt atât de vinovată... ca şi când aş fi avut cheia fericirii tale în propriile mâini, dar am scăpat-o printre degete. Îmi pare rău, sper să mă ierţi. Poate că am ajuns prea târziu... când deja "răul" însemna pentru tine "bine", iar "binele" real îţi vroia "răul". Nu vreau să te îndepărtez, vreau să te ajut, însă tu nu vrei ajutorul meu. Fie, îţi voi accepta decizia şi dacă trebuie voi fi martoră declinului tău. Îţi mulţumesc ca m-ai distrus şi tu... şi niciodată n-ai observat că îmi faci rău, fiindcă niciodată nu ai fost atent. Mă priveai, dar vedeai prin mine şi nu te opreai niciodată să observi că gândurile mele ar fi vrut să spună multe, dar tu spuneai de fapt totul. Începusem să nici nu mai vreau să spun nimic, ştiind că va fi oricum aiurea. 

Franturi de replici (4 februarie 2012)

E 4  dimineata. E ziua tatei, dar nimeni nu-i acasa. Sunt doar eu, cu lumina stinsa. Mi-am aprins o tigara. Stau la geam, iar vantul bate dintr-o parte. E atat de frig... tigara imi sta inerta intre degete. Vantul o savureaza. Aud clopoteii care isi transmit undele sonore, reci din balconul vecinilor. Ma sperie cateodata, dar azi imi place sa-i aud. Sunt vocea pe care o simt departe. Mi-au inghetat mainile si trupul tremura convulsiv, imaginea fuge, suvitele de par imi acopera din cand in cand ochiii. Ma intreb cine mai este treaz la ora asta in afara de mine? Sau nu sunt nici eu treaza? Totul este subiectiv. Vantul se inteteste, dar geamul ramane larg deschis. Nici nu-l voi inchide. In aceasta clipa, nu mai simt ca doare. E doar al naibii de frig, iar tu esti departe. Imi amintesc cum am spus demult: "Viata e doar o tigara aprinsa si ocazionala." Oare am fost mereu asa? Tremurul de acum imi aminteste de alte vremuri. Si atunci tremuram. De ce tremuram? 

"Asa e normal. Cand ti-e frig, tremuri."

"Daca totul este subiectiv, atunci nu tremur. Chiar daca imi este frig, eu nu vreau sa tremur."

"Nu este. Tremuri."

"Nu tremur."

Nu tremuram. Nu atunci. Cand vorbeam cu tine, nu tremuram de frig. Cand ma frangeai in bratele tale, nu tremuram de frig. Tremur de emotie, tremur de spaima?

"Uite, am luat Lucky Strike. Stiam ca iti plac" Oare acum mai stii? Oare azi cand ai vazut pachetul ti-ai amintit? Da... probabil, doar mie mi s-a revelat acea seara de octombrie tarziu cand m-ai invatat prima data ce inseamna sa iubesti. Mi se pare ca a trecut atat de mult...

"Uite! Ti-a venit autobuzul, trebuie sa pleci."

"Ce bine ca a venit! Am inghetat de frig!" 

Erai acolo - mie nu-mi putea fii frig. Ti-ai luat la revedere, doar trebuia sa pleci. N-am mai rezistat si te-am cuprins in brate. 

"Uite... acum ma ia in brate..." ai spus cu voce calda si m-ai sarutat pe par. Lacrimi rebele imi intepau ochii. Tu trebuia sa pleci si nu vroiam sa-ti dau drumul. 

"Ce s-a intamplat cu tine?"

Nu ti-am putut raspunde nimic. Nu-mi trecea prin minte nimic. Nu vroiam sa spun nimic. Vroiam doar sa te tin in brate. 

E 4 dimineata si plang. Presimt ca nu voi inchide niciun ochi toata noaptea. E ziua tatei, iar eu nu voi fii acolo. Viata mea se schimba... tigara se arde. Dupa ce trag in piept un ultim fum, arunc restul in zapada. Dormi, iubire. Zapada e mormantul tau. 

" Ia si tu! Stiu ca vrei, iti sclipesc ochii" - asa a inceput totul. In umbra stravezie a unei dupa amieze de aprilie. 

"Ce frumos fumezi!!" 

"Serios? Multumesc..." 

Asta e viata mea de asta seara. Franturi de replici demult uitate. 

"Spune-mi... ce vrei cu adevarat de la mine?"

"Nimic... Doar sa fii tu. Te iubesc pentru ca esti tu"

Eu sunt? Cine sunt? Unde merg si spre ce ma indrept? Inca tremur... de cand am plecat de langa tine tremur. Inima in mine freamata, sufletul se ciobeste. 

"Multumesc pentru inca o zi minunata..."

"Chiar nu ai pentru ce..."

"Unde ai fost acum 2 ani?"

"A fost cel mai groaznic an din toata viata mea. Nu-mi mai amintesc aproape nimic."

Eu ar trebui sa iti multumesc pentru o zi minunata. Azi m-am intors in locul unde am stat atunci cu tine. N-am fost singura. Dar nici tu nu erai. 

"Doamne, tu auzi zgomotul frunzelor?" am spus.

"Da... e frumos."

"Imi amintesc de cand eram mici. Cand te asteptam pe leagan sau cand stateam tarziu si taceam amandoua ca acum."

"Ai dreptate! Ce mult timp a trecut!" 

"Stiu... se pare ca astazi imi amintesc doar lucruri pe care credeam ca le-am uitat. Te-ai fi gandit tu acum 3 ani ca vom ajunge asa?"

"Niciodata nu mi-as fi putut imagina asta!"

Stiu. Nici eu. Ma hranesc cu amintiri. Trecutul ma raneste, dar mi-e adapost in acelasi timp. Te iubesc. Inca te iubesc. Inca te visez in fiecare seara. Inca te simt real in fiecare vis. Amintirea ta inca imi da emotii. 

"Si voi face orice sa te vad zambind" 

A fost mesajul tau, iti amintesti? Mai sunt speciala si acum? Sau sunt doar un nume scris pe un bilet si aruncat in foc? Ma simt cenusa in vant. Rasfirata aiurea fara sa ma mai pot aduna din colturi. Si lumanarea s-a stins cand am privit-o. Atunci insa nu cuvintele vorbeau.

"Tremuri... daca iti e frig, du-te inauntru!"

"Nu! Stau cu tine! Rezist eu..."

Si atunci te iubeam. Nu am incetat. Te-ai ridicat de pe banca si inca te priveam. M-ai imbratisat. Radeam amandoi inghetati, dar eram fericiti. Degeaba era frig. Totul este subiectiv. 

"Eu recunosc asta! Deci acum a ajuns la tine."

"Da... eu nu am nicio caciula si am rugat-o sa imi imprumute una de la ea, iar ea mi-a dat-o pe asta."

Asta a fost dorinta mea de Craciun, iar ea mi-a implinit-o. Multumesc. De o mie de ori, multumesc. 

"Si ce ai de gand? Sa traiesti in agonie? Poate ca mai tarziu vei vedea ca ai pierdut timpul aiurea!"

Nu e aiurea. Nu e timp pierdut, ci o lectie temeinic invatata. Nu mai vreau sa vad pe nimeni. Nu mai vreau sa vorbesc cu nimeni, nu mai vreau sa ascult pe nimeni si nu mai vreau sfaturile nimanui. Multumesc. Nu ma ajuta deloc. Ce am de gand? Nu am de gand nimic. Nu-mi amintesc nimic la locul sau si toate se amesteca. Am cautat solutii, dar nimic nu merge. Nimic nu e bine, nimic nu functioneaza. Ceva in mintea mea s-a stricat. Ceva s-a rupt, ceva se roteste in gol. Poate tocmai de aia tremur. Ti-am daruit un ametist. Nu doar pentru a face rime cu definitia lui. Poate ca intr-o zi peste ani, il vei gasi infundat intr-un sertar si-ti vei aminti de mine. Poate. Sau poate ca te vei intreba prin ce vraji si din ce era sta nebunia aia in sertarul tau. 

Totul este subiectiv.

Aprilie 2013

Buna. Am plecat spre noi orizonturi, dar inca bat pasul pe loc. Ma bucur ca am cunoscut pe drum persoane cu care sa pot vorbi, ma bucur ca in sfarsit vorbesc cu cineva care intelege, ma bucur ca ma pot destainui, ma bucur... insa inima imi sangereaza uneori, ranile se deschid si prezentul se intoarce la trecut. Revine la origini. Uneori nu ma simt eu; chiar deloc pot spune.

Acum 2 ani

Te-am ucis din nou in vis. Am injunghiat cu dorinta carnea putreda, am taiat in cord o fereastra spre sine si ce sa vezi?! Dincolo de geamul inexistent se intindea un ocean de sange negru, vascos. Cata placere sa fi simtit despicand inimi si oameni nefolositori, slabi, naivi si usor de manipulat. Obiectul dorintei si descarcarii se vaita, tipa sfasietor, urla de durere, se chinuie zbatandu-se in propria zeama gretoasa, se zbate, se tot zbate sfartecandu-si carnea in cuiele infipte in podea.... simt atat de multa placere....
Dincolo de usile zavorate nimeni nu-mi stie crimele , nimeni nu-mi ghiceste razbunarea si nimeni nu-mi vede mainile inmuiate in sange. Dincolo de lanturi si lacate linistea domina pe cand inauntru negura se concentreaza pe trupul necunoscutului, il atrage in vid si-l preface in praf. Sterge orice urma de trup, iar ecoul tipetelor se repeta la infinit mereu cu aceeasi intensitate, innebunitor, iradiant, incarcandu-ma cu energia lor distructiva, programand sclipiri de ura in ochiii care nu mai vad realul ci paralela din timp si spatiu in care sinele arde exteriorul pana la temelii, priveste oameni arzand si simte fericire. Atata fericire! Simte cum trasaturile fetei se contorsioneaza intr-un ranjet satisfacut, cum ochii ies din orbite si cum venele parca ar plesni. Totul se distruge... se autodistruge! Arde! Arde neincetat si nu lasa nimic in urma. Amintiri arse isi lasa cenusa pe pamantul arid si crapat de seceta, orizontul se onduleaza in fierbinteala flacarilor iar pasarile cad din inalturi asfixiate si se zdrobesc de iadul incins, se prefac in mase de carne calda si apoi ingaduie unui ultim suflu sa le paraseasca ceea ce a ramas din trup. Durerea ce se imprastie in aerul greu, alimenteaza flacarile care se ridica pana dincolo de cer, pana dincolo de negru, pana dincolo de vise, imbratisandu-le cu a lor caldura mortala. "Esti calda..." sunt?! Priveste de ce sunt! Bucura-te ca sunt!
Innebunesc, sinele rade chinuit, dement, lipsit de sens... si totusi daruind atat de mult sens unor concepte imposibil de infaptuit.

Inca iti simt parfumul in nari, iubire. Inca iti simt sarutul de pe talie, iar umbra mainilor tale continua sa-mi rasfire parul.Tte-am avut inca o noapte in patul meu, inca o noapte dormita pe pieptul tau cald. Te-am purtat intr-al o mielea vis, te-am sarutat incet incet pe spate. Ti-am interceptat fiorul si ti-am auzit suspinul. Oare tu iti vei musca buza atunci cand iti vei aminti de noaptea asta? Asa cum fac eu..? Oare iti vei mai aminti? Cum mi-ai prins capul intre palme si m-ai sarutat? Cat de aprins erai? Oare-ti vei mai aminti ca ai fost langa mine?

Noiembrie - Decembrie

               Trezindu-mi mintea, ti-am simtit parfumul de tei impregnat in perna, impregnat in piele si in par, iar deschizand ochii cu speranta, am descoperit cu durere absenta ta. Nu-mi dau seama cum te simt acum. Ma ti la distanta asa ca mi-e aproape imposibil sa ma apropi de fiinta ta. Nu inteleg prea bine ce se intampla, dar ma pastrez rece. In mine. Cumva stiu ca imi vei ramane alaturi oricat ai vrea sa te indepartezi. Iti place... Iti place cum te ating, poate si cum iti vorbesc sau cum te sarut pe umar. Poate cum te sarut pe buze, poate si cum imi impletesc degetele in parul tau. Nu stiu. Nu-mi vorbesti atat de deschis. Nu asa cum era atunci. Inca ma intreb cum de imi mai vorbesti in urma actiunilor mele copilaresti.

Imprejurarile sunt nefavorabile. O posibila relatie se vede in ceata deasa sau... poate chiar nu se intrevede deloc. Facand parte din comunitatea noastra restransa, vestea unei relatii intre noi, ar tulbura echilibrul si asa fragil.

               Totusi, imi faci lumea sa vibreze cand te apropi, iubire... Dar nu fizic, ci atunci cand ma penetrezi cu privirea, cand imi zambesti mie, cand te gandesti la mine. Nu stiu de ce, dar simt ca o faci uneori. Nu vreau sa simt fiindca poate ca tu nu simti la fel. Cel mai probabil nu simti la fel, iar eu chiar trebuie sa-mi concentrez existenta asupra altor prioritati.

Si totusi ma trezesc visand la diminetile in care te tineam in brate si te urmaream cum dormi, parca lipsit de griji, un somn adanc si odihnitor... Asa cum parca doar tu ai. Mi-ar placea sa te vad mai des cu capul pe perna mea, mi-ar placea sa ma vad mai des cu capul pe pieptul tau, inspirandu-ti esenta, cuibarindu-ma in caldura ta.

               Dar eu sunt asa de rece... Ti-as ingheta pielea si inima de sub ea, ti-as infige turturi pana in maduva. Nu te-as lasa sa dormi. As fi o egoista, o craiasa a zapezii nesatula de caldura ta.  Mi-ar placea daca as putea sa ma invalui cu viscolul meu, iar zambetul tau cald sa nu ma mai poata atinge. Sa fie un zambet si atat, iar atingerea ta la fel. Fara sa mai poti sa-mi ti sufletul in palme. Nu ai mai putea sa imi faci nimic... Si nu te-as mai iubi asa cum te iubesc acum. In seara dintre ani te-am vazut cu o straina... Ai stat chiar in fata mea o noapte intreaga cu straina in brate si simteam cum se rupe inima in mine. Cum fiecare atriu se crapa, iar fiecare artera pulseaza a lacrimi. Am vrut sa uit, am vrut atat de mult sa nu te mai vad... Cu ea in brate... Si am reusit cumva, ajungand intr-o asemenea stare incat mintea mea nu mai decodifica niciun mesaj. Noaptea, am ajuns langa tine, iubire... Si atat de mult voiam sa te ating. Tanjeam cu disperare sa-ti simt parfumul, tanjeam sa-l gust de pe pielea ta. Simteam ca a trecut un secol de cand nu te-am mai  sarutat...

               

              Am ales sa-mi plimb mainile pe trupul tau adormit, insa n-am convins somnul sa mi te lase. Ba chiar el a pus stapanire si pe mine. Dimineata, insa, mi-a facut darul cel mai de pret. Chiar tu m-ai trezit, cu mainile tale ferme cu care imi pipaiai incet coapsele. Ne-am strans unul intr-altul ca vara trecuta in cort, cand dardaiam amandoi de frig si cand ne cautam caldura din toate puterile. Ne-am strans unul intr-altul, plini de dorinta, mi-am plimbat incet nasul prin barba ta, atingandu-te asa cum iti place, in timp ce tu imi mangaiai coapsele si talia. Fata in fata, ne-am privit scurt, fara inteles, fara mesaj si cu genele grele de somn si alcool, apoi ne-am apropiat buzele uscate cu gandul sa ni le mangaiem delicat cu ale celuilalt.

              Te-am simtit atunci, cu buzele la fel de fragede cum le stiam... si mi-era mila, mi-era rusine de buzele mele muscate... mi-era rusine de fiinta mea, de singuratate, de sufletul meu chinuit de o dragoste irepetabila. Voiam sa inghet timpul in clipa aceea, sa dureze macar cu o sutime mai mult... Doar sa nu pleci de langa mine. Sa nu ma lasi starpita de caldura ta, de bratele tale, de buzele tale, de energia pe care mi-o dai. Dar ai plecat. Te-ai ridicat, mi-ai lasat de-o parte duhul ciopartit de dorinta si m-ai abandonat cu totul pentru straina. Pentru... ea. Nici nu conteaza cine e ea. Nici nu imi pasa cine e... Doar ca mi te-a furat. Mi te-a luat cu o privire, doua, iar tu ai uitat de mine. Prezenta mea, redevenise nula. Prezenta mea acolo nu mai ridica niciun intres. Niciun fel de interes. Eram un trup gol de suflet invelit intr-o plapuma subtire. Mi-am turnat tot continutul inimii in cochilia trupului tau... Dar tu tot gol ai ramas.

Nu apartinem aceleiasi lumi si totusi inima imi tresalta cu gandul la tine. Iti simt inca parfumul in nari, iti simt stransoarea protectoare. Te-as cauta in vis si ti-as acoperi ochii cu palmele, sa nu ma vezi, sa nu-mi ghicesti persoana. Sa nu-mi prefaci umbra in cenusa cand m-ai pironi cu privirea. M-as ascunde in buzunarul tau ca o bomboana veche, uitata de tot si toate, dar mereu aproape de tine. De-as fi umbra ta, ti-as alina suferinta, ti-as inlantui trupul cu nefiinta mea si poate chiar m-ai accepta; asa moarta cum as fi, asa neagra, asa rece. De te-as cuprinde cu visul, nu ti-as mai da niciodata drumul si te-as ascunde adanc in subconstient de unde n-ai mai putea sa iesi. De ti-as pastra rasuflarea intr-un buzunar, mi-as alina cu ea noptile albe, si-ar ramane sfantul meu secret.